Despre ceea ce scriu și gândesc

Luni, 17 Martie 2014 | Pareri personale | 2 comentarii

Ca în fiecare noapte, am gânduri. Gânduri care vin nu-mi explic de unde, probabil din neant, și pe care uneori simt nevoia să le împărtășesc, așa cum fac cu evenimentele legate de activitățile în care sunt implicat. Mereu am fost transparent și sincer, chiar dacă mi-am atras antipatii, pe lângă simpatiile uneori invidioase, alteori corecte.

Revenind la gânduri, am fost mereu sclavul unei mentalități bolnave a colectivității. În cei 7 ani de blogging, procentele în care se încadrează articolele despre gândurile și părerile mele abstracte pot fi numărate pe degetele de la o mână. Nu știu dacă din păcate sau dacă din fericire, dar știu sigur că am făcut mai mult decât blogging. Am făcut și voi continua să fac jurnalism cetățenesc, chiar dacă am o simpatie și o afiliere politică. În fine, acea mentalitate bolnavă este că bloggerii adevărați nu scriu despre ei și despre ceea ce gândesc la modul abstract, ci despre ceea ce fac și trăiesc în sens practic. Astăzi mă descătușez de această mentalitate greșită care mă domină și vorbesc despre lucrurile la care mă gândesc de cele mai multe ori pe pernă.

cristian ghinghes noaptea

Nu voi putea niciodată să scriu numai sau în mare parte despre mine. Că scriu despre ceea ce fac, despre oamenii pe care îi întâlnesc în activitățile mele, despre lucrurile pe care încerc să le realizez, asta e partea a doua. Însă niciodată nu veți vedea aici, pe acest blog, sau pe orice alt canal de comunicare pe care îl administrez, scrieri sau postări consecutive 100% despre mine și despre lucrurile ce emană din puțul gândirii mele. Și nici fotografii numai cu mine (a se vedea profilul de pe Instagram).

Aș avea foarte multe de scris despre lucrurile care mă frământă și care mă fac să nu adorm noaptea foarte ușor, dar de ce să o fac în scris, când o pot face translatându-mi scopurile, dorințele, frustrările despre lume în acțiuni?

Scrisul eliberează, echilibrează. E ca și cum ai vorbi cu cel mai bun prieten. Numai că acest prieten nu există și nici nu acordă un feedback sincer, căci fiecare posibil cititor ce comentează are propria sa realitate. “Realitatea e ceva relativ” este, fără îndoială, unul dintre gândurile mele nocturne. Chiar dacă negăm asta, auzim și vedem numai ceea ce ne convine, ne place sau credem că ne place. Sau, mai grav, ce am întâlnit la tot pasul în ultimii doi ani, ne transformăm în “curve ale societății” și ne fundamentăm convingerile pe ceea ce se poartă și este la modă. Nu mă refer la haine, ci la gândirea de turmă.

De exemplu, diplomația ca ținută comportamentală a devenit dezirabilă și aproape obligatorie, dar puțini o văd sau sunt deschiși să ia în considerare că poate reprezintă o mare perdea de fum ce pune accent pe formă și nu pe fond. Diplomația e mijlocul prin care, la nivel instituțional, fondul problematic sau care servește unor interese la care au acces doar câțiva inși este frumos împachetat, sigilat și vândut unei mase parcă din ce în ce mai ahtiate după forme fără fond, cuvinte pompoase, gesturi pretențioase și cuvinte frumoase. Curvele societății vor să audă nu adevărul, ci minciuni care le fac să se simtă confortabil cu viața lor, chiar dacă ceea ce aud nu este adevărat. Minte-mă frumos…

cristian ghinghes like

Revenind la ceea ce scriu, am așternut mii de rânduri obiective pe acest blog. Efectiv relatări de la evenimentele la care am participat (sute, chiar dacă am 20 de ani), făcând treaba pe care multe dintre publicațiile media de astăzi au dat-o uitării: am scris faptele, le-am documentat în măsura în care am putut și le-am ilustrat cu fotografii. Alte articole au fost critice și subiective, legate în mare parte despre ceea ce am considerat că poate fi încadrat la greșeli ale tinerilor. Am fost și sunt înjurat, am fost și sunt numit “frustrat” sau “mereu nemulțumit”, dar am fost și sunt și admirat, mai ales de acei tineri care știu și altceva în afară de sex, bani, lux, deci egoism și binele strict personal. Acestora li se adaugă adulții, o categorie la care am avut acces, cu care mereu m-am înțeles și care mi-a dat dreptate. Generalizez puțin, dar cam așa a fost și este, chiar dacă par puțin arogant.

Am o pasiune în a spune lucrurilor pe nume, în ciuda faptului că dorința de a arăta adevărul mă pune în postura de lup singuratic, iar asta mă face să mă întreb de multe ori dacă nu cumva sunt făcut pentru jurnalism. Înainte cu niscaiva luni de terminarea liceului eram convins că jurnalismul este știința pe care trebuie să o urmez la facultate. Dar mi-am spus că pot face jurnalism și fără licență, așa că m-am orientat spre o altă pasiune de-a mea, administrația, care este mână în mână cu politica, un domeniu pe care îl consum ca disperatul zi de zi. Absorb tot, de la conflictele zilnice dintre palate, până la tensiunile internaționale și politicile adoptate la nivel european. Nu uit să intru pe site-urile care enunțează teorii ale conspirației și care conțin puncte de vedere nu prea dovedite, dar îndrăznețe. Acest proces ajută, mă face să vad ce ni se livrează prin mass media cu ochi critici, suspicioși. Mereu am încercat să văd dincolo de informația brută.

De o parte dintre cei de vârsta mea sunt văzut drept omul nemulțumit, mereu cu treburi pe cap și agrenat în lupte care, citez, “nu sunt ale mele”. Văd multe chestii în acest “luptele astea nu sunt ale tale”. Principalul sens pe care i-l dau acestei formulări este că ar trebui să-mi văd “de ale mele”, adică să fac o facultate care neapărat să fie de stat (ce gândire limitată!), să am o profesie, să mă angajez, să îmi fac o familie (vai, celula de bază a societății) și să mă realizez prin a fi unul dintre cei mulți, având grijă numai de mine, de banii mei, de viața mea, de binele meu și cam atât. Tot ceea ce fac și pentru alții sau ceea ce fac pentru a-i ajuta pe alții și pentru a le veni în ajutor reprezintă, citez, “nu lupta mea”. De aici și unul dintre gândurile mele nocturne persistente: niciodată nu voi fi mulțumit numai cu binele meu. Pur și simplu nu mă satisface ideea de a face lucruri numai pentru mine și pentru câștigul meu material.

Vreau să trăiesc, să cunosc, să călătoresc, să schimb, să trezesc, să rămân. Să trăiesc divers, să cunosc adevărul, să călătoresc prin lume, să schimb egosimul, să trezesc ignoranța și să rămân optimist, pozitiv.

cristian ghinghes victorie

Absolut toate evenimentele la care particip și de la care scriu aici, pe blog, suscită cel puțin un gram de interes personal din partea mea, nu am cum să nu o admit. Totodată, tot ceea ce fac și scriu îmi place și mă reprezintă. Când m-am plictisit și nu mi-a plăcut ceva, am zis-o. La fel voi face și în ceea ce privește politica, ori mai devreme, ori mai târziu, ori sub altă formă.

Un singur lucru vă promit și acesta va fi ultimul “niciodată” din acest lung articol strict personal: niciodată nu mă voi angaja în compromisuri care să constituie motiv de control asupra acțiunilor mele. Pentru că sunt și voi rămâne liber, curajos și curios. Societatea asta blazată are nevoie de curaj și de curioși.

2 comentarii la “Despre ceea ce scriu și gândesc”

  1. Ani 17 Martie 2014 at 16:29 Permalink

    de departe unul dintre articolele tale cele mai bune din ultimii 2 ani de cand te urmaresc!! ai un share de la mine 😉


Lasa un comentariu la Ani