Ce simt anul acesta de Ziua Națională a României

Când eram mai mic, obișnuiam să scriu texte foarte lungi și pline de patos despre ceea ce simt eu despre România, în special în momentele de sărbătoare precum cel de astăzi. Eram mai naiv? Școala mă hrănea cu un soi de patriotism fără substanță? Foarte probabil.

Astăzi însă patriotismul se manifestă în cazul meu printr-un pronunțat simț de răspundere față de cei din jur, față de deciziile pe care le iau, față de pașii pe care îi fac în contextele în care cetățenii m-au onorat să îi reprezint. Pentru asta le sunt recunoscător tuturor celor care de-a lungul ultimilor 10-15 ani mi-au arătat ce are conținut și ce nu, ajutându-ma să îmi dezvolt spiritul critic.

Citind și călătorind, cu timpul începi să realizezi că nu totul este despre granițe, despre garduri, despre prejudecăți bazate pe conflicte din trecut, despre cimitire pe care diverși naționaliști le calcă în picioare de dragul unor procente toxice și că, până la urmă, diferențele sunt ceva normal.

Sunt conștient că festivitățile au rolul lor, dar pe mine nu fac să salt de bucurie. Chiar dimpotrivă, eu mă simt în plus pe lângă unii care simulează dragostea față de tricolorul pe care nu știu să îl poarte, de imnul pe care îl cântă doar cu telefonul în față și mai ales de țara pe care o fură. De asta mă vedeți la manifestări în public și nu pe scenă, deseori cu aparatul foto în mână pentru a surprinde zâmbete plăcute și unghiuri interesante, departe de alocuțiuni și reflectoare.

Visez la ziua în care voi avea ocazia, măcar în orașul meu, să aud de Ziua Națională a României nu doar bocanci, avioane și elicoptere, ci și glasul cetățenilor. Dacă voi avea vreodată ocazia să pot coordona organizarea acestor manifestări, voi face în așa fel încât să ne simțim cu adevărat împreună.

Până atunci, la mulți ani tuturor românilor, oriunde ați fi, oricine ați fi, oricum ați simți această zi de 1 Decembrie.